Fizicianul arab Ibn al-Haytham (965-1040) a inventat de asemenea atât o cameră obscură, cât şi prima cameră cu stenopă (pinhole). El a înţeles pentru prima dată relaţia dintre un punct focal şi o stenopă. Chiar şi  Leondardo da Vinci a menţionat camerele obscure naturale - e vorba de peşterile întunecate  aflate pe marginea unei văi însorite. În jurul anului 1800, inventatorul britanic Thomas Wedgood a avut prima încercare cunoscută de capturare a imaginii într-o cameră obscură, folosind o substanţă sensibilă la lumină. El a folosit hârtie sau piele albă tratată cu nitrat de argint. Deşi a  reuşit să captureze umbrele obiectelor plasate pe suprafaţa de hârtie sau de piele, în bătaia soarelui, în 1802  s-a ajuns la concluzia ca imaginile formate cu ajutorul unei camere obscure sunt prea şterse pentru a putea produce un anumit efect asupra nitratului de argint, într-un interval de timp moderat.

Prima gravură foto a fost de fapt o imagine produsă în 1822 de inventatorul francez Nicephore Niepce, care din păcate a fost distrusă mai tarziu într-o încercare de a a o expune pe hârtie. In 1826, Niepce a creat prima fotografie ce s-a păstrat, intitulată ”Vedere de la fereastra”.

Întrucât fotografiile realizate prin metoda Niepce necesitau o expunere extrem de lungă (cel puţin 8 ore sau chiar câteva zile), el a căutat să-şi îmbunătaţească  procesul sau chiar să-l înlocuiască cu unul mai practic. În asociere cu Luis Daguerre, acesta a cautat metode de procesare post-expunere, care au produs rezultate vizuale superioare, introducând o raşină sensibilă la lumină. 

După moartea lui Niepce  în 1833, Daguerre a redirecţionat experimentele către folosirea sărurilor de argint sensibile la lumină, pe care Niepce le abandonase cu mulţi ani în urmă din cauza predispoziţiei la decolorare pe care o aveau imaginile realizate cu această metodă. Eforturile lui Daguerre de a găsi o metodă prin care să împedice decolorarea acestor imagini, au culminat în 1837 cu inventia unui nou proces, numit procesul Daguerre : o suprafaţă argintată, sensibilizată prin vapori de iod, developată cu vapori de mercur şi fixată cu apă sărată fierbinte. Prin intemediul acestui process, expunerea pentru mai multe zile/ore a fost înlocuită cu o expunere masurată în minute.

În 7 ianuarie 1839, metoda lui Daguerre a fost facută publică, fără a oferi însă niciun detaliu. Această ştire a creat o adevărată senzaţie în lumea întreagă. În curând, Franţa şi-a asumat dreptul de a prezenta invenţia lui Daguerre ca un dar oferit de Franţa lumii întregi, în schimbul unei pensii viagere oferite acestuia. În acelaşi an, inventatorul American, Robert Corneliu a fost creditat ca fiind primul fotograf care a realizat o fotografie autoportret, 

Între timp, în 1834, un inventator britanic, William Fox Talbot, a reuşit să facă imagini pe hârtie rezistente la decolorare, dar a preferat să ţină acest fapt secret. Abia  în 1839, după ce a citit despre invenţia lui Daguerre, Talbot a publicat metoda sa secretă şi a început să facă cercetări pentru a o îmbunătăţi. La început, ca şi la metoda folosită înainte de descoperirea lui Daguerre, fotografiile imprimate pe hârtie făcute de Talbot necesitau ore lungi de expunere în camera obscură. În 1840, el a creat procesul numit calotipe, în cadrul căruia o imagine latentă era developată chimic pentru a reduce timpul de expunere şi a concurat astfel cu metoda lui Daguerre. Spre deosebire de metoda lui Daguerre, procesul inventat de Talbot crea un negativ transparent care putea fi folosit pentru a imprima mai multe copii - aceasta este, de fapt, baza celor mai moderne fotografii imprimate prin metoda chimică, până în prezent. Fotogafiile realizate cu metoda lui Daguerre puteau fi reproduse numai prin refotografiere. În Franţa, Hippolyte Bayard a inventat propriul său proces pentru a produce imprimări directe pe hârtie, pretinzând astfel că a inventat fotografia chiar înaintea lui Daguerre sau Talbot. 

Chimistul britanic, John Herschel inventat procesul cianotipe, care ulterior a fost cunoscut sub numele de”blueprint”. Acesta a fost primul care a folosit termenul de fotografie, de negativ şi de pozitiv. În  1819, el descoperise că tiosulfatul de sodium era un solvent de săruri halogene. În 1839, Herschel l-a informat pe Talbot (şi indirect pe Daguerre) că acest solvent putea fi folosit pentru a îmbunătaţi  fotografiile pe bază de săruri halogene, făcându-le astfel rezistente la lumină. La sfârşitul lui 1839, Herschel a realizat primul negativ de sticlă.

În martie 1851, Frederick Scott Archer a publicat metoda sa, în care folosea o farfurie umedă. Aceasta a devenit cel mai folosit mediu fotografic, până la introducerea în 1870 a farfuriei cu gelatine.

În 1891, Gabriel Lippmann a introdus o metodă nouă care permitea realizarea de fotografii în culori naturale, prin folosirea fenomenului optic de interferenţă a undelor de lumină. Descoperirea lui, deşi foarte importantă (a castigat în 1908 Premiul Nobel în fizică), s-a dovedit a fi în cele din urmă greu de pus în practică.

Până la introducerea în 1890 a filmelor flexibile de plastic,  farfuriile de sticlă au rămas cel mai folosit mediu fotografic. Deşi  filmele foto au devenit rapid cunoscute şi folosite de fotografii amatori, existau şi anumite inconevenite: un preţ mai mare, calitatea inferioară a  fotografiilor comprativ cu cele facut cu celelalte metode. În plus, până în 1910, formatele mari preferate de cei mai mulţi dintre fotografii profesionişti, nu erau disponibile. Din aceste motive, filmul foto nu a înlocuit imediat mediul de sticlă care a  continuat să fie folosit în aplicaţii ştiinţifice până în 1990, iar în alte domenii de nişă, precum holografia laser chiar până în 2010.